L’ombelico del mondo – partea 1

Lasă un comentariu

Citi burici au fost si citi or mai fi sa fie?

Pentru cei ce-au fost burici, stiu cit de greu le-a fost si cu ce durere au constatat ca nu sunt. Sau cit de falsa a fost impresia ca ar fi fost.

Fie ca cineva drag s-a dus de linga ei, fie ca viata le-a rezervat si ceva neplaceri, inerente.

Fie ca s-au confruntat doi burici, si unul era mai tare, iar cel de-al doilea a plecat cu coada intre picioare, cu mirare ca nu e asa cum se stia el.

Fie ca s-a clatinat ceva din falsul imprejur, si le-a aratat un pic din adevar. Falsul e greu de intretinut, si cu cit trece timpul si tesatura e mai complexa, cu atit e mai usor sa se clatine ceva, si sa razbeasca frintura de adevar.

Buric devine cel care e rasfatat, singurul copil la parinti, caruia i se cauta in corniţe, alde: toddles and tiaras, dar poate deveni si cu propria putere, nu doar datorita factorilor exteriori, se crede siesi asa tare, ca are asa valoare mare, ca isi ia singur mintile si le ineaca in buric – n-am gasit alta rima -.

Mai sunt burici de sticla. Aia de isi cultiva imaginea, exteriorul, propria poavazare, ca ajung sa valoreze doar acel exterior, si acel superficial sa devina buriceala lor. Aceia sunt cei pe care-i vedem si la 70-80-90 de ani ca isi fac operatii de poavazare, sa arate ca nepotii – daca or avea -, ca ii apuca nebuneala la batrinete, numai ca sa reapara in vint,

Citi burici au fost si citi au mai ramas?

Cam la fel, daca nu mai multi. Nebunia asta e molipsitoare. Si la aceasta molipseala contribuie si deformarea realitatii care o incumba televizorul, mass media. Astia asa tare prezinta doar burici, ca a ajuns sa fie lait motiv.

Caracteristicile stiute si nestiute ale buricului pamintului:

– nu ii pasa, si nu ii va pasa niciodata de altcineva decit de sine insusi, caci nu considera ca ar mai exista cineva la fel de valoros ca el insusi, maria sa buricul pamintului

– un buric, chiar daca se va inconjura de prieteni, acestia vor fi vazuti doar ca subumani, sau ca vacute de muls, existenta lor avind valoare doar pentru a-i servi buricului

– un buric nu poate trai cu alt buric, nu face casa buna, iar copii vor fi super-burici si vor ajunge sa manince buricii pe piine

– de la un buric sa nu te rogi sa te ajute, caci va ajunge sa se rostogoleasca peste durerea ta, si sa o calce in picioare.

– de la un buric sa nu te astepti sa iti dea locul in masina, de fapt ii vei vedea ca se napustesc sa isi prinda loc si ca apoi se baga in lumea lui cu ochi sticlosi de ecrane tactile – generatia do not disturb…, si ne zicem noi….: cei sapte ani de-acasa…, dar de fapt nu le trebuie, e buriceala inascuta si apoi cultivata de mediul familiar

– buricul pamintului se va da de ceasul mortii pentru o mica manifestare de boala, si isi va cauta cele mai nemaipomenite super-medicamente sa ii treaca ceva, care poate ar fi putut sa ii treaca si de la sine

Si asa au aparut medicamentele de buriceala, sau alea pe care ti le ofera prima data farmacistii, si ajungi sa le cumperi, daca nu te sesizezi sa intrebi de nu au vreun inlocuitor mai ieftin, si daca ii vezi pe domnii farmacisti ca se lasa greu, atunci sigur ca au, dar nu le convine sa il vinda, ca nu mai iese profitul din boala ta.

– buricul pamintului e ala care e foarte deranjabil, adica are o sfera in jurul lui, si daca ceva ii tulbura marginile, se autoderanjeaza si…, si va ajunge saracul sa isi faca un cucon in care sa traiasca, isi construieste un sicriu din cursul vietii, in care sa stea nederanjat

Cum e cind iese in lume un buric?

Isi face de jur imprejur vilvataie, a iesit el, maria sa buricul. Trebuie sa se auda, sa stie toti, sa se dea din calea lui, sa se prosterneze in fata valorii lui.

Daca e sa nu fie bagat in seama, buricul se apuca sa vorbeasca cu voce tare, sa se autobage in seama. Caci cum, cum de nu e bagat in seama de astia, doar a pasit in lumea lor, ca sa ii lumineze.

Mai vezi burici, care se cred asa de tare in ei, ca vor sa compleseasca pe ceilalti cu cunonstintele lor. Ei stiu, ceilalti nu, si trebuie invatati.

Buricii daca nu sunt in centrul atentiei, daca nu preiau ei atentia celor dimprejur, nu se simt bine. Ei trebuie sa acapareze atentia, ei trebuie sa se faca auziti, ca ei stiu, ei trebuie sa fie admirati, ei trebuie sa rapeasca orice timp disponibil al altora, ca sa se mareasca ei in timpul ce l-au acaparat.

Anunțuri

detaliu sau ansamblu…

Lasă un comentariu

Se zice ca nu vezi padurea din cauza copacilor. Adica nu ai cum sa ai o privire de ansamblu daca esti prins in detalii.

Insa… daca te covirseste privirea de ansamblu, atunci pleaca-ti privirea la detalii. Adicatelea, daca te coplesesc cele ale vietii, si totul in ansamblu ti se pare greu, si coplesitor, nu mai te adinci cu privirea in tot cuprinsul, ci opreste-te si uita-te la detalii. Ca detaliul inseamna natura, materie, sau doar un simplu ceva, la acel ceva marunt, micut, apropiat, care iti va aduce bucurie.

Uneori senzatiile de coplesire, de frica de prea mult, se pot contracara prin admirarea si recunoasterea detaliului.

zadar…. machiaj natural….

Lasă un comentariu

Machiaj natural….

Adica, machiati-va ca si cum nu ati avea machiaj… atunci actiunea reprezinta un zadar. De ce nu lasati tenul, faţa asa cum e ea, naturala? De ce sa o acoperim de straturi de prafuri sau creme, cu nu stiu ce minuni de ingrediente, care sa le tinem bine pe faţa, pe ochi, sa le tinem bine toata ziua, ca sa parem naturale?

Apoi, oare cum mai respira pielea? Pielea e cel mai mare organ al omului, iar daca nu o lasi sa se manifeste cum stie ea, sa produca colagen, sau sa elimine toxine, sau… cum s-o manifesta ea, ci o ingradim in pomezi, atunci ea nu mai functioneaza cum trebuie.

Machiaj natural, sa parem perfecte, chipurile asa aratind noi natural…. ce zadar, ce minciuna! Si ne mai afecteaza si pielea.

Apai, sa vezi cum e pe caldura, de iti vine sa iti dai si pielea jos de pe tine, si sa vezi pe cineva cu fata foarte incarcata de pomezi, cred ca e sinistru pentru acea persoana, si pentru pielea ei. Tine acolo in sinea ei toxine cit cuprinde, tinjeste acolo in sinea ei sa aibe contact cu aerul – chiar asa poluat cum e, macar e aer, nu straturi, straturi de pomezi, si creme, si prafuri, si… nu stiu ce o mai fi.

E un rost in toate, si in caldura si in frig, toate au rostul lor asupra pielii, nu trebuie un firewall pentru a bloca raspunsul pielii la factorii mediului.

Pomezi, pentru a ascunde defectiuni, imperfectiuni. Dar cine a spus ca se cere perfectiune? Fata care ramine in amintire, nu e cea perfecta, simetrica, si cea care are o imperfectiune, cea care are acel ceva ce o face unica, cea care e a ta, nu doar o zugraveala aratoasa.

Sportul national – curele de slabire

Lasă un comentariu

Apai sa bagam fara limite. Sau…. sa ne dezorganizam viata cit mai mult, sa lasam toate obiceiurile bune, ca sunt perimate, sa mincam cit se poate de dezorganizat, ca sa ajunga organismul, saracul, sa creada sa nu mai primeste mincare, si cind primeste sa o stocheze bine, ca cine stie….

Apoi, vedem atitea emisiuni cu micare, de parca asta e scopul vietii, a pregati mincarea, a o face atit de amestecata, ca sa nu mai recunoasca organismul nimic din ce e acolo. Pregatitul mincarii a devenit si el exagerare, si in loc de a fi o actiune din drag, pentru a hrani, a te ingriji de cei dragi, devine un scop in sine. Organismul ajunge sa nu mai recunoasca ce ar avea nevoie, ca sa ceara, prin pofte si sa se echilibreze natural. Ci primeste un amalgam, pentru care s-a cheltuit mult timp, mult stres, mult… prea mult din ce nu e necesar.

Apoi, sportul national. Cure, mincaruri de regim. Regim ne-impus, dar auto-impus. Ca sa aratam bine. Sa fim toti la fel, sau cel putin ne caznim, sau ne chinuim.

Apai dar, frumusetea sta in diversitate.

Inteligenta sta in a cunoaste limitele, in organizarea normala a vietii, in bunul simt si dreapta masura.

Nebunia sta in dezorganizare, in alergatura fara noima, in agitatia continua, in a nu mai avea limita, in dorinta de a etala, orice, trup, materie, sau chiar cu cele bune ale tale, care sunt bune atita timp cit nu fac obiectul etalarii.

Daca nu-i cinti in struna…. isi revine

Lasă un comentariu

Cam asa e si cu ochisorii…. Asta e testat, verificat. Daca ai cazut in plasa sa iti pui ochelari nu mai scapi niciodata de ei, in mod natural… artificial, poate.

Ochiul se leneveste, in loc sa se adapteze, si sa se forteze sa vada si creierul sa interpreteze, ajunge de nu mai are chef sa se sforteze. Se leneveste, si te trezesti ca peste 1 an iti cresc dioptriile, si ca fara ochelari nu mai vezi deloc, ce sa mai zici ca ai vedea scrisul de purici de pe produse… (e scris de purici, caci, daca ar fi scrisul mai mare, puricii nu ar vedea sa citeasca, deci trebuie sa fie scris cit mai mic pe produse, si ajungi de le iei pe pipaite).

Ai nevoie de ochelari ca sa vezi perfect…? Daca nu ai vreun job unde sa iti trebuiasca vedere perfecta, atunci, poti lasa ochiul liber de ochelari. Ca isi revine el, si vei fi uimit ca vederea chiar se va imbunatati, nu imediat, nu peste noapte, ci in decurs de ani. Dar nu se va degrada vederea, ci se va imbunatati, numai sa dai ocazie ochiului sa nu se leneveasca.

Oamenii creaza departari

Lasă un comentariu

De la despartirea limbilor, oamenii au mers pe fagasul blestemului lor, departarea, despartirea lor.

Oamenii creaza cu de la sine departarile intre ei. Pentru a te intelege cu alti oameni trebuie sa inveti limba lor, obiceiul lor, altfel nu poti sa transmiti cele mai simple informatii, nu poti comunica.

De la a invata limba locului – lucru posibil, totusi, realizabil prin puterile omenesti, s-a ajuns la a se crea departari, lucruri care pot fi intelese doar de calculatoare sau alte device-uri.

De la codurile de bare, de pe rafturile magazinelor, care au facilitat mai rapida si mai multa cumparare de produse, indiferent daca pe raft e un pret, iar in computer si implicit la casa de marcat este alt pret… de, nu si-au facut oamenii treaba sa actualizeze pretul la raft,

la patratele cu coduri de bare la patrat – QR „Quick Response” – care se pot citi doar prin fotografierea lor cu telefoane smart

la informatii pastrate in cip-uri care pot fi citite doar de anumite cititoare, sau si mai bine: pot fi citite de la distanta, daca nu sunt criptate…

dar nu de oameni.

Computerele cu programele lor, oricit de bine protejate ar fi, vor fi mereu un challenge pentru altii, care vor sa-si dovedeasca ca le pot dovedi, si le pot sparge si altera sau fura datele de pe ele. Orice sistem informatic are un fault, sau cel putin un backdoor pentru administratori – in caz de nevoie -, orice este alterabil, degradabil si o provocare.

Am ajuns sa ne cream un mediu in care pentru a interactiona si a ne intelege intre noi avem nevoie de device-uri externe, asa cum avem nevoie si de memorie externa, caci am ajuns sa nu mai ne fim suficienti.

Ajungem de ne pastram informatiile personale, despre boala, despre medicamente, despre faptul daca suntem donatori de organe sau nu, pe cip-uri… Acu, nimeni sa nu isi puna increderea in aceste device-uri, computere, caci pe linga ca pot fi sparte, pot fi virusate, se pot altera datele, sau prin consultarea lor se poate vedea cine anume e compatibil a dona organe, chiar daca nu e donator de organe, dar daca e compatibil cu cine trebuie, va ajunge sa fie.

Datele pot fi alterate, pot fi furate, pot fi modificate, te poti trezi peste noapte ca ai ajuns fara sa stii, fara voia ta, si fara sa iti dai seama, bun donator de organe caci esti compatibil cu cine trebuie si are bani.

Am ajuns sa ne cream departari, asta e blestemul nostru de la despartirea limbilor, si ce cream, chiar de ni se pare ca e facilitate de fapt e o noua departare, nu era de ajuns ca nu ne mai intelegem, ca nu il mai simtim pe cel de linga noi, ca nu mai avem nici o legatura empatica cu nevoia sau bucuria aproapelui, nu era de ajuns ca pentru a ne intelege in sensul doar de comunicare, nu in sensul empatic, cu altii, trebuie sa invatam limba locului, am ajuns la a crea coduri citite de device-uri externe – coduri care nu afecteaza asa mult, caci sunt informatii statice, dar pe linga asta s-a creat cu obligativitate de absorbtie, aceste caduri cu cip-uri, care nu mai contin informatie statica, ci contin date despre persoana, date citibile – nu de catre oameni, citibile si de la distanta, si fara dubiu transmisibile si alterabile.

Deja nu mai e vorba de a putea apropia departarile intre oameni cu efortul nostru – prin invatarea limbii locului, nu mai e vorba de a citi informatii statice cu device-uri externe, printarile de coduri fie de bare fie bare la patrat, deja s-a ajuns la informatii dinamice mult prea sensibile pentru a fi purtate si accesibile la oricine considera ca e un challenge, sau e in nevoie mare pentru a trai.

Asta era blestemul nostru, crearea departarilor, si asta facem.

Filozofia mincarii: mincarea e hrana pentru trup

Lasă un comentariu

Citeva sfaturi:

–         nu gatiti cu nervi sau stresati, sau suparati – a gati pentru a oferi mincare inseamna a putea darui, inseamna a te interesa de buna crestere si hranire a unui om, si nu gatiti cu nervi sau suparati, caci e darul dumneavoastra, e purtarea de grija pentru altcineva sau pentru sine. Gatiti cu bucurie ca puteti face aceasta pentru cineva, ca puteti oferi purtare de grija si iubire cu cel mai mic efort.

–         nu gatiti cu exagerari, caci exagerarile denatureaza mincarea, schimba gustul componentelor. Exagerarile in domeniul mincarii nu sunt de bun augur pentru hrana. Cel mult te poti mindri ce mincaruri exagerate ai mincat, te poti lauda la altii, dar nu inseamna ca te-ai hranit

–         cind e sa pregatiti mincare lasati-o simpla, pentru a se simti gustul componentelor, e vorba doar de hrana pentru trup

–         cind e sa oferiti darul dumneavoastra prin grija pentru a hrani pe altcineva, nu uitati ca a hrani pe cineva insemna mai mult decit hrana pentru trup, si daca doar asta oferiti, atunci nu e complet darul. Hrana sa fie si pentru suflet, sa se hraneasca si sufletul celui ce primeste, cu bunatate, cu blindete, cu iubire, cu cuvinte bune.

–         mincarea nu trebuie sa fie super sofisticata pentru a fi hrana pentru trup, iar o masa are valoare mai mare, indiferent de bucatele de pe masa, daca se hraneste si sufletul cu bucurie, cu blindete, cu iubire

–         trupul se poate auto-echilibra cind e sa treaca prin anumite nevoi sau dezechilibre, si poate spune singur prin acele pofte, despre ce ar avea nevoie, ca doreste anumite mincaruri, anumite alimente. Insa pentru a recunoaste de ce anume are nevoie si pentru a-si exprima nevoia corect, trebuie sa si stie gustul corect al respectivei mincari. Daca mincarea e in mod obisnuit o amestecatura de gusturi, de condimente, de zeci de componente, o amestecatura care poate gidila simturile, dar nu mai da trupului recunoasterea produselor, si nu va stii ce sa ceara prin pofte pentru a se auto-echilibra.

Older Entries